Educatia sau lipsa ei ?

Beep, Beep, Beep.. mai câte o chicoteală, mai un râs isteric strecurat în mini dialogul unei familii.

Weekendul trecut am avut neplăcerea de a asista la un dialog, la cinema între o familie.. să zic așa,” modernă”, din păcate.

La un prim auz m-a umit lejeritatea din vocabularul tatălui care nu se sfia să folosească cuvinte cât se poate de obsecene în preajma fiului său de aproximativ 7,8 ani. Pe mine personal, m-a deranjat vocabularul dânsului care din 10 cuvinte care alcătuiesc o frază, 5 erau înjurături.

Dar, mică să-mi fie umirea când, din senin, aud glasul subțire și aparent inocent al băiatului de 7,8 ani care fără să fie întrerupt sau corectat de tutorele său, repeta fiecare înjurătură pe care o auzea. Mai mult decât atât, tatăl îl încuraja pe acesta prin amuzamentul de care dădea dovadă prin zâmbetul larg și oarecum mândria îndoielnică, din punctul meu de vedere, pentru fiul său care învață și el, băiatu’ tatii, noi cuvinte.

Acum, în lipsa mea de experiență în acest domeniu, stau și mă gândesc… e normal așa ceva? Adică copiii ăștia sunt viitorul? Chiar se așteaptă cineva că acești copii, cărora li se permite și mai mult sunt încurajați să folosească un asemenea limbaj, să conducă țara asta? să salveze vieți? să aibe succes în viața de familie?

Realistic privind lucrurile, din perspectiva mea, e normal să permiți unui copil de numai 7 ani  așa ceva? Și mai mult să îl încurajezi și să te mândrești cu vocabularul odraslei tale?

Probabil oi fi eu de modă mai veche la chestiuni delicate ca acestea, dar mă întreb, pe ce lume trăiesc părinții ăștia? Măi oameni, dar nu vă gândiți că așa cum îi creșteți așa îi veți avea? Dacă la 7 ani îi permiți copilului tău să te înjure, doar pentru amuzament, la 17 o să-i permiți să-și înjure profesorii, colegii și oamenii din jur?   A cam trecut vremea celor 7 ani de acasă, se pare. Dragii de ei, părinții, mai uită să le dea peste gură copiilor lor, dar se plâng de ei mai încolo.

Și eu zic.. oare cine e de vină?

Mă tot mir că există atât de mulți băieți și fete care, iertați-mi expresia, nu au nimic în cap, dar înjură de o iei  la fugă când îi auzi. Tipe de 18 ani, frumoase foc, dar cu un limbaj de mahala, cu o gură mai mare ca ele. Dar, probabil, asta se poartă și într-adevăr e ceva obișnuit și normal să înjuri cât te ține gura în rândul ăstora care acu scăparăm de examenul maturității a.k.a. Bac, pe care mulți analfabeți l-au luat pe ochi frumoși.

Revenind la rădăcinile problemei de astăzi, sunt revoltată de faptul că trăim într-o lume de oameni, părinți inconștienți, care nu știu pentru ce fac copii când habar nu au să le dea o educație.

Cel mai bun și ieftin lucru pe care un părinte  poate să-l dea copiilor săi, este o educație. Nu cred că e atât de greu să-i dai peste guriță cât e mic și nu înțelege ce spune, decât să-l încurajezi să se laude cu primele propoziții care conțin mai multe înjurături.

Văzusem tot așa o pereche de părinți tineri, care îl împingeau pe fiul lor să-i înjure pe prietenii acestora, doar așa, din joacă, se mândreau ei.

Nu mă înțelegeți greșit, fiecare face ce vrea cu odrasla sa și normal, e mai simplu să nu te abții de la niște înjurături frumoase când e de față copilul, decât să îl îndrumi înspre un limbaj de om educat. Mai bine îl lași de capul lui, de parcă la 7 ani ar știi el ce-i mai bine pentru el.

Lăsați copii să înjure, mai târziu vă vor da în cap, dar nu-i bai, voi i-ați crescut. E simplu de tot să trăiești, să supraviețuiești, să guști viața în cele mai joase nivele ale sale, dar e tare greu să fi un om de caracter, un om cu valori morale, un om educat, să savurezi viața și să crești niște copii care sa-ți mulțumească mai târziu pentru fiecare corecție care ai aplicat-o, pentru că i-a făcut cine sunt azi.

Să știți că toți copii își iubesc părinții, dar nu toți îi respectă. Și nu e vina copiilor că au ajuns așa, tind să cred că o mare parte din vină e a părinților care nu i-au corectat când a fost timpul. Degeabă îl cerți când observi că e obraznic cu tine la 17 ani, dacă la 7 ani te-ai amuzat copios pe seama lui.

Nu știu câți îmi împărtășiți gândurile, dar vă sunt recunoscătoare tuturor cititorilor, îmi pun speranța în voi și cred că sunt și părinți care merită toată stima, cunosc câțiva pe care îi apreciez mult. Diferența este vizibilă, se vede acel părinte căruia îi pasă de copilul lui.

Se vede dragostea și grija pe care o poartă odraslei sale, pentru că atunci când iubești, vrei ce e mai bun, când faci un lucru să fie făcut, se vede și atunci.

Oricum ar fi, nu uitați, e un blog personal, în care eu îmi exprim frustrările vis-a-vis de societatea asta, nu e musai să le luați în seamă, cei care vă simțiți oarecum vizați. Fac și eu ce pot, de fapt încerc să aduc în vizor unele neglijențe, să le zic așa.

Sincer, încă sper la mai bine, sper la niște oameni resposabili și un mediu precoce pentru dezvoltarea intelectuală a viitorului.  Lumea își pune speranța în noile generații, dar asta nu depinde doar de noi (să mă bag în aceași oală), ci de fiecare om, părinte. Copilul trebuie educat, de aia există părinți.

Mi-ar place să văd mai multe comentarii pro sau contra. Sunteți de acord cu mine? Credeți că reprezintă acest lucru o problemă pentru societatea noastră?

Dacă vă place puteti da share linkului, în felul acesta ajung să citească și oameni care poate ar trebui să vadă asta.